Am terminat liceul

 

 Nu îmi vine să cred că după 4 ani pot în sfârșit să spun că am terminat liceul. Pare ireal. Sincer nu credeam că o să apuc finalul, dar în același timp, parcă numai ieri începeam clasa a 9-a. Este un sentiment foarte ciudat.

 Ultimele luni au fost cele mai stresante din viața mea. Nu pot să spun că îmi amintesc foarte multe, doar imagini blurate, de parcă lumea se mișca la o viteză dublă decât cea normală, dar sentimentul omniprezent de stres este clar în mintea mea. În acest articol nu mi-am propus să vorbesc despre experiența mea la liceu (am un articol special pentru asta), ci doar să rezum puțin ultimele luni și să îmi exprim părerea despre tradițiile de final de liceu (inclusiv bacul, pentru că nu pot lua acest „examen” în serios și să îl consider altceva în afară de o tradiție stupidă), iar la final vă voi spune și la ce facultate am intrat.

 Voi începe chiar cu „examenul maturității”. Poate cândva, la început, când dragul Napoleon l-a introdus pentru prima dată în Franța anului 1801, a avut un sens, dar azi, cu structura actuală, mi se pare irelevant. Am crezut asta înainte să îl dau, am știut-o sigur după ce l-am dat. Proba obligatorie la limba și literatura română, sau cum îmi place să îi spun „memorat pe de rost texte redactate de profesori, pe care apoi ești nevoit să le vomiți pe foaia de examen dacă vrei să iei o notă decentă”, este probabil pe primul loc ca cea mai inutilă probă de bac. Ignorând faptul că fiecare profesor are un stil aparte în care redactează un eseu pe o anumită opera și dacă tu nu ai aceași structură te depunctează într-o veselie, trebuie să acceptăm faptul că este un examen care testează capacitatea de memorat. Sigur, putem zice că doar subiectul 3 necesită memorarea unor texte, dar adevarul este că pe lângă subiectul 1A, la toate celelalte subiecte înveți o structură și schimbi câteva cuvinte ca să se potrivească cu cerința dată. Un alt adevăr, profesorii depunctează din orice. Este atât de subiectiv. Nu ai dreptul la opinie nici măcar la subiectul unde trebuie să îți exprimi opinia. Normal, îți poți exprima opinia, în condițiile în care profesorul care corectează are aceași opinie. Sincer, m-am plâns atât de mult de acest examen în ultima lună încât și-a pierdut farmecul. Aș fi vrut să fi păstrat mai mult din frustrare și pentru acest articol, dar frustrarea nu mă duce nicăieri și cred că suntem cu toții conștienți de subiectivitatea examenului (pot doar să spun... cine a venit cu ideea să dea comedia la subiectul 3, este un om trist și singur care se hrănește din nefericirea elevilor și are un loc special în cele mai adânci părți ale iadului). Biologia și matematica sunt mai în regulă. Cel puțin rezultatele nu pot să fie interpretate, dar tot nu aș zice că sunt examene relevante. Din nou, par mai mult o tradiție decât orice altceva. La celelalte profile nu știu cum a fost, deci nu îmi pot da cu părerea.

 Alt lucru care m-a enervat foarte tare este următorul: generația mea a prins aproape 2 ani în online și cu toții știm cât de bun a fost acest tip de învățământ. Cu toate acestea, am fost nevoiți să dăm și competențe digitale și bacul oral la română, în timp ce materia pentru bacul scris a rămas cam la fel, cu excepția faptului că au scos 3 opere, inclusiv „ Iona” care e probabil una dintre cele mai interesante opere în proză dintre cele care se dau la bac (și cu siguranță cea mai bună operă dramatică de la bac) și la bio au scos un capitol. Nu zic că sunt dificile competențele, chiar nu sunt, dar e un stres în plus și sunt efectiv inutile. Ultimele generații nu le-au dat, deci nu înțeleg de ce s-a decis pe ultima sută de metri să le dăm noi. La începutul anului, profesorii nici nu știau să ne spună dacă le vom da sau nu. Decizia s-a luat prin februarie și nici atunci nu era sigur. Nu mă enervează faptul că le-am dat, mă enervează modul haotic în care s-au luat deciziile în anul acesta școlar.

 Trecând peste bac, ultimele săptămâni la liceu au fost super. Orele finale au fost deosebite; fiecare profesor a avut cuvinte frumoase pentru noi și încurajări și s-au vărsat câteva lacrimi la fiecare oră (nu eu... aparent sunt o insensibilă... eram prea bucuroasă că termin liceul, ca să pierd timpul cu lacrimi, dar sentimetul a fost apreciat și îmi voi aminti mereu cu drag aceste ultime ore). La Racoviță sunt multe tradiții de care nu am auzit în viața mea, dar care au fost atât de frumoase și mi-au oferit niște amintiri unice. Lunea dinainte de festivitatea de absolvire, s-a organizat Serenada. Adică noi, absolvenții, am pregătit niște cântece (inclusiv Gaudeamus și La mulți ani, pe care le-am cântat de atat de multe ori încât nu cred că le voi putea auzi vreodata fără să experimentez o formă de PTSD), iar profesorii ne-au așteptat cu șampanie, prăjituri și sucuri. Au fost vreo 3 ore în care am vorbit cu ei, am ciocnit un pahar de șampanie, s-au organizat niște jocuri sportive (elevi vs profesori) și a fost un mod drăguț în care să ne formăm o ultimă amintire cu ei pe holurile școlii. Mi-a plăcut în principal faptul că am stat de vorbă cu partea lor umană, nu cu exteriorul strict al unui profesor pe care îl întâlnim la ore. O experiență atât de mișto, chiar nu mă așteptam.  

 Normal, în ultima săptămână am cântat Gaudeamus prin școală și a fost foarte drăguț (dar deja când am urcat al treilea set de scări îmi cam dădeam duhul). A fost emoționant să vedem ceilalți elevi în bănci, când știam că noi am terminat, mai ales când nimeream clase care aveau ore cu unul dintre profesorii noștri. La fel de emoționant a fost și când am condus profesorii la sala profesorală la sfârșitul ultimelor ore cu ei. Ambele tradiții mi-au dat senzația de sfârșit, dar nu într-un sens rău. În senul în care mi-am încheiat socotelile cu liceul, profesorii și colegii, iar acum pot merge mai departe știind că nu am treburi neterminate aici (știu că sună de parcă sunt o fantomă care a trecut în lumea de dincolo, dar e singurul mod în care am putut explica ce am simțit și abia am terminat o carte cu fantome, deci v-a trebui să mă iertați).

 Banchetul a fost drăguț, dar pentru adolescentul tipic care suportă muzica tare și luminile puternice. În timp ce muzica nu mă deranjează (deși nu am auzit bine vreo două zile după banchet), de când am avut criza de epilepsie pe a 9-a, nu mai suport luminile intermitente, deci am petrecut vreo 3 ore din banchet afară și pe hol. Cât încă mai era lumină afară a fost în regulă, nu m-au deranjat luminile, chiar m-am distrat, dar după ora 12, a fost mai nașpa. Cine a scris Cenușăreasa (aparent exista mai multe variante și e posibil să își aibă originile în antichitate, dar varianta cea mai cunoscută este cea a Fraților Grimm) știa ce știa; după miezul nopții se rupe vraja. Având în vedere că nu am voie să beau alcool (din cauza medicamentelor) și faptul că eram epuizată, probabil nu am experimentat tot ce putea oferi banchetul, dar hei, sănătatea vine pe primul loc.

 Admiterea la facultate a fost și ea, extrem de enervantă și stresantă. Probabil nu mă veți crede când vă zic sau vă veți da ochii peste cap, dar jur că ultimele două luni mi-au scurtat viața cu cel puțin zece ani. În cazul în care nu știți, înscrierile se fac mai nou online și este cel mai stresant proces. Încă nu sunt convinsă că am făcut tot bine, dar acum tot ce pot să fac e să sper că am făcut măcar ceva bine. Cred că am mai vorbit pe blog despre ce facultate vreau să urmez sau cel puțin am pomenit că aș vrea să merg la Arte, dar asta a fost demult și între timp am ajuns la concluzia că nu vreau să distrug un hobby care îmi este atât de drag, prin combinarea lui cu sistemul de învâțământ din România. Putem zice cât vrem că avem școli bune, dar până când nu rezolvăm faptul că e doar teorie și zero practică, o zicem degeaba.

 Înapoi la subiect. Pe clasa a 8-a, când mi-am ales liceul, l-am ales pentru a mă asigura că am o notă suficent de bună la bac pentru a intra la facultatea de psihologie. Nu mai știu exact de ce am vrut facultatea de psihologie atunci, dar bănuiesc că am avut un motiv. De pe clasa a 8-a până acum, am oscilat între facultatea de psihologie, la facultatea de arte, la facultatea de litere, la facultatea de filosofie, la facultatea de sociologie, înapoi la pishologie, înapoi la litere, înapoi la filosofie, până când pe a 12-a contemplam să stau un an acasă și să mă odihnesc puțin, să îmi trăiesc ultimul an de adolescență, poate să îmi găsesc un job. Din păcate, toți oameni cu care am împărtășit această idee au zis că nu îmi recomandă. În timp ce ideea mă încântă și acum, trebuie să recunosc că o parte din mine a vrut asta doar pentru că nu aveam încredere suficientă în mine că voi intra la facultate. În ultimii ani, încrederea pe care am avut-o în mine a scăzut din ce în ce mai mult și anxietățile și fricile au înlocuit-o puțin câte puțin. Din fericire, am oameni în viața mea care să mă încurajeze și susțină și până la urmă m-am decis să mă înscriu și să văd ce iese. Vă zic sincer, mi-am compus scriosarea de intenție mai mult ca o glumă sau un plan de rezervă, dar în timp ce o scriam am realizat că vreau să intru. Nu doar ca să îmi satisfac orgoliul și să îmi demonstrez că pot intra, dar cu fiecare cuvânt începeam să realizez că nu scriu doar cuvinte frumoase care să convingă, ci scriu cuvinte pe care le cred. Cu fiecare cuvânt realizam că vreau să studiez la facultatea respectiva și că mă interesează pe bune materiile predate acolo.

 După rezultatele de la bac, a durat puțin până au început înscrierile. În săptămânile acelea am reușit să mă relaxez puțin, să ies cu prietenii, să citesc, a fost totul bine. Apoi au început înscrierile și a fost de parcă săptămânile de relaxare s-au evaporat și eram unde am fost înainte de bac. În fine, am reușit să ma înscriu la facultățile dorite, alegând doar variantele pe care știam sigur că le vreau, iar apoi au urmat admiterile. Mai mare haos ca la admiterea aia nu am văzut în viața mea, dar din fericire a fost doar o oră din viața mea și apoi am putut merge acasă să plâng, știind 100% că nu voi intra. Două zile petrecute în agonie mai târziu și o zi în care mai aveam puțin și îmi aruncam laptopul și telefonul de la etaj, am aflat în sfârșit rezultatele.

 Sper că ați observat că nu am zis ce facultate am ales și că am încercat să creez suspans. Știu că articolul nu este cel mai interesant, așa că am zis să încerc să îl fac mai interesant adăugând puțin suspans. Mă rog, mă cam lungesc, deci să ne întoarcem la subiect. Era o zi de joi când am aflat rezultatele și aproape că nu voiam să știu, dar în același timp, dacă mai trebuia să aștept o secundă aș fi explodat. Așa că am intrat pe site-ul facultăți (pentru a mia dată în ziua aia), am dechis rezultatele și... erau greșite. Așa că am explodat. Sfârșit. Glumesc, glumesc! Nu despre rezultate. Rezultatele erau greșite și a mai trebui să aștept 30 de minute pentru cele bune, dar nu am explodat. Deși eram aproape. După 30 de minute s-au afișat rezultatele bune și am aflat că am intrat. Nu îmi venea să cred, speram să intru macar la distanță după cât de rău mi s-a părut că m-am descurcat la admitere, dar aparent nota mea a fost destul de bună și am intrat la zi. La taxă, dar măcar am intrat la zi.  

 Un lucru pe care am „uitat” să îl precizez este că am mai aflat niște vești cu vreo două zile înainte de cele pe care tocmai le-am menționat. Poate ați observat că atunci când vorbeam de variantele alese, am spus că m-am înscris la facultățile dorite. Nu doar una, ci mai multe. Mai exact două. Ei bine, am fost admisă și la cealaltă variantă a mea, la buget.

 După cum am precizat mai sus, mare parte din clasa a 12-a mă gândeam foarte serios să nu merg la facultate anul acesta. Racoviță a fost un liceu obositor, am petrecut și doi ani închisă în casă din cauza pandemiei, nu am prea avut experiențe normale de adolescent (petreceri, relații, ieșiri) și am vrut să iau o pauză.

 Cu această informație adăugată bagajului vostru de cunoștințe, probabil veți fi surprinși să aflați că mi-am confrimat locul la ambele facultăți și că din toamnă voi merge la ambele, în paralel. Dacă m-am prins cum funcționează platforma de înscriere și nu am ratat ceva vital, atunci pot spune că din toamnă voi fi studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale educației din Cluj-Napoca, pe secția de Psihologie și la Facultatea de Istorie și Filosofie đin Cluj Napoca, pe secția de Filosofie.

 Sunt conștientă că nu va fi ușor, am avut oameni care să îmi spună că e chiar imposibil (deși nu sunt nici prima și nici ultima care face facultăți în paralel), dar până acum nu am ales niciodată calea ușoară doar pentru că e mai convenabil. Am trecut peste fiecare obstacol pe care viața mi l-a scos în cale și da, mi-a fost foarte greu uneori. Am plâns, am vrut să renunț, eram atât de obosita încât nu mai puteam să dorm, eram atât de pierdută încât nu știam dacă îmi voi mai găsi vreodată drumul sau dacă mai există un drum pe care să îl găsesc, dar la final am reușit orice mi-am propus. Recunosc că sunt nesigură și că îmi este frică și unoeri mă simt copleșită de decizia pe care am luat-o, dar nu o să las frica și nesiguranța să îmi dicteze viața. Nu știu cât de bine mă voi descurca, nu știu dacă este posibil sau nu să le termin pe ambele, dar știu că voi da tot ce am mai bun. Dacă am învățat ceva în ultimii 4 ani, ar fi că sunt capabilă de mai mult decât îmi dau credit. Sper ca la finalul facultății să îmi demonstrez din nou acest lucru.

 Cu acestea fiind spuse, am ajuns la finalul articolului. Ultimii ani au fost cu siguranță mai mult decât credeam că vor fi atunci când am început clasa a 9-a și îmi propun să scriu un articol în care să vă spun povestea lor. De asemenea, deja lucrez la un articol în care să vă spun părerea mea despre liceul pe care l-am urmat, dar probabil va dura ceva până îl termin. Chiar aș fi vrut să postez în ultimele luni, dar au trecut atât de repede și au fost atât de aglomerate încât pur și simplu nu am avut timp. Mai am și un articol restant cu niște recomandări de cărți pentru Pride month, care trebuia să apară în iunie, împreună cu alte articole lgate de Pride month, dar din păcate am avut bac și competențe și nu am reușit să le scriu. Mă voi pune pe treabă și sper că în luna august voi reuși să postez mai des.