Poezie: Anxietate

  A trecut ceva timp de când am scris ultima dată o poezie. Înainte obișnuia să fie atât de ușor, acum durează luni până îmi vine o idee pe care să o pot pune pe hârtie. Și acum nu vorbesc doar de poezii, ci și de articole sau povești. Vreau să scriu și când vine vorba de povești și articole am o grămadă de idei, dar devine din ce în ce mai greu să nu renunț când ajung la jumătate. Am atât de multe articole începute pe care nu știu cum să le termin sau de care nu sunt mulțumită și habar nu am ce să fac cu ele. De fiecare dată când încerc să le termin sau editez, încep să mă gândesc că este degeaba și că oricum nu va ieși nimic și poate e mai bine pentru toți dacă nu le termin. Încerc să lucrez la asta, dar sunt perfecționistă și este foarte dificil. Bănuiesc că înainte nu îmi păsa atât de mult de calitate, ceea ce e normal pentru un copil, dar acum vreau să am articole calitative și cred că am devenit destul de critică cu mine. Chiar și așa, cumva, am reușit să scriu această poezie și sunt foarte fericită să o împărtășesc cu voi.

 Poezia aceasta este despre anxietate și cum o simt eu. Am avut o perioadă în care m-am închis singură într-o zonă de confort ca să mă protejez de realitate. La început a fost un spațiu călduros și sigur, în care mă simteam protejată, dar în timp a început să devină din ce în ce mai mult ca o închisoare, care în loc să mă protejeze, mă rănește. De fiecare dată când încerc să ies din zona mea de confort, anxietatea apare și încearca să mă oprească. În ciuda acestui fapt, m-am decis să nu mă mai închid în zona mea de confort și să încep să lupt, E foarte greu, e un proces lent, dar deja am făcut lucruri de care nu mă credeam în stare. Nu pot să explic foarte bine cum o simt eu, dar sper ca poezia să vă dea o idee (și sper să îi ajute pe cei dintre voi care se confruntă cu anxietate să știe că nu sunt singuri).

Anxietate

Au trecut zile multe de când liberă am fost,

Sau poate doar secunde și-am numărat eu prost. 

Nu-mi amintesc ce trebuie să fac, cum trebuie să fiu,

Celula mea e singurul adevăr pe care-l știu.

Dar ușa e închisă, celula nu mai e a mea,

Nu mă pot întoarce acolo, oricât de mult aș vrea. 

Membrele îmi par mult prea ușoare fără lanțuri

Și aș putea să plec, dar mă învârt în cercuri.

Lumina mă orbește și caut umbre să m-ascund,

Iar zgomotul e atât de tare, încât nu mai aud. 

Oamenii sunt diferiți de cum îmi aminteam,

Compania lor mă sperie, mai mult decât credeam. 

Mâinile îmi tremură, sunt amețită tare,

Nu mai pot să respir și pulsul mi-e prea mare.

Ochii-mi sunt plini de lacrimi și am un nod în gât,

Mă panichez... aș vrea să nu exagerez atât.

Dar nu știu cine sunt, habar nu am ce fac,

Nu înțeleg lumea reală, degeaba mă prefac.

Vreau să fiu liberă și vreau să aparțin,

Dar fiecare pas, simt că e prea puțin.

Aș vrea să fac ceva mai mult, aș vrea să reușesc,

Dar anxietatea mă ține capitvă, oricât de mult încerc.

 Mulțumesc foarte mult că ați citit, sper că v-a plăcut, iar noi ne revedem cât de curând cu ceva nou (chiar sper să am câteva articole gata până săptămâna viitoare)!

!!! Dacă aveți idei de articole sau anumite teme pe care ați vrea să le abordez, nu ezitați să le lăsați în comentarii <3 !!!